ÎMI ESTE ATÂT DE DOR
Îmi este atât de dor
Și nu știu cât timp să-l cuprind,
Pe ploapele-mi calde tot vin
Tristeți, presărate-n târziu...
Și iarăși îmi este un dor
De clipe sădită-ntre gene,
Și-n jocuri aprinse-n culori
Cu albe poteci peste vreme...
Și iarăși răsar printre noi
Adânci curcubee de seară,
Din gene, din clipe, din flori,
Din tot ce-n alean se strecoară...
Și iarăși îmi este un dor...
PAȘII ȘOVĂIELNICI
Drumurile noastre s-au construit cu răbdarea cuvenită,
Al meu se înfiripa adunând
Când un mugure, când o frunză, când o floare,
Până ce lucrurile au intrat într-un alt univers,
Am deschis ochii mai târziu,
Deocamdată, mergem împreună,
Cunoscând îndeaproape
Lumea pe care o înfiripam.
(...)
Drumurile ne-au dus, apoi, departe,
Dar a rămas glasul tainic izvorât
Din împletirea suavă a luminii dintre crânguri,
Merg pe alt drum,
Dar niciodată nu sunt singur,
Aud că, de undeva, de departe,
Ochii frunzelor, ochii pădurii, ochii vântului
Îmi îngână pașii șovăielnici
Lăsați peste timp.
SERE STELARE
M-am gândit că sufletului trebuie
Să-i faci o grădină,
O grădină în care va rodi
Ceea ce dorește inima ta,
Și gândul făurește adevărate sere stelare,
Pe care le redimensionează ,
Pentru a le aduce din înalt.
Și ce frumos este să zbori
Și să fii într-un spațiu
În care nu ai decât
Culorile sentimentelor tale,
În care sclipirile acestor împărății
Îți aduc puterea de a crede
Că acolo ajuns,poți să renaști,
Cu acele vibrații fragile
Ca să dăruiești, prin fiecare miracol ivit,
Din acel necuprins,
Și să-ți construiești acele clipe în zboru-ți,
Însetat de veșnicie.
(...)
ȘI PAȘII
Și pașii mei ademenesc spre-o clipă-
Închinăciune taină a învierii,
Adie toamna ramurile mele renăscute
Și tot în marea mea de glăsuire crește
Iar pașii mei se-nclină
În dansul ademenitor al toamnei
și-aud , doar, glasurile tale neîntrerupte
În ochii nesfârșiți din luminișuri...
Pribeag, îmi regăsesc cadența...
Am ochii toamnei,
Prin glasul tău, am ochii lunii
Însingurați, de nesfârșit, de tainic, de aleant...
Sunt pașii mei, ai tăi,
Și-i toamnă,
Îmi înveșmânt, în mersul meu pribeag,
Cu chipul tău, tăcerea.
CEASORNICUL NOPȚII
În noapte, timpul mă avertizează
Cu ticăitul lui constant,
Înima-mi bate în firescul ei,
Nu vrea să meargă mai repede,
Nici nu se sperie de timpuri răslețe,
Fie soare, fie furtună,
Poate duce povara ivită-n cale,
Are de partea ei tinerețea,
Srânge , în pulsul ei,
Zilele care n-au încărunțit-o ;
Noaptea răsună tot mai mult
În conștiința mea,
Mă provoacă, mă zvârcolește,
Mă- aruncă-n acele timpului,
Necontrolate de mine,
Noaptea mă plimbă pe o faleză pustie,
Mă împinge peste grămada de melci zănatici,
Pe care n-am cum să-i ocolesc,
Mă împiedic, cad în genunchi,
În semn de rugăciune,
(...)
Am, de-acuma, o altă inimă, una albastră,
Prin care pot să pornesc , din nou, spre alte anotimpuri,
Coșmarul se pierde în noaptea blestemată,
Am și eu, de-aici înainte, propriul meu casornic albastru.
SUNT UN CĂLĂTOR
Sunt un călător rătăcit,
Adun, în drumul meu,
Zumzetul mării timpului,
Poposesc, în drumul predestinat,
În locuri necunoscute
Și aștept chemări, de dincolo...
N-am decât o bicicletă
Cu aripi portocalii,
Vopsită, în grabă,
În culorile toamnei,
Care mă duce, în timp,
Undeva, peste lume,
S-ascult că acolo,
Departe, de undeva,
Există glasul tău, chemarea ta.
Aștept și merg
Și, iarăși merg...
Voi prinde, oare, răsăritul ?
CUIBURILE ADÂNCULUI
Cuiburile se construiesc aproape de cer,
Clădite tot mai sus , în depărtări nechemate,
De-acolo, voi învăța primele zboruri,
De-acolo, ramurile tinere ale cuibului,
Prin care privesc înălțimile,
Sunt împletite din culorile pământului sacru,
Cerul și Pământul, ca și părinții mei adoptivi,
Aduc rugăciuni spre timpul etern,
Și mi-au îndreptat culcușul spre o tărâm nepământean,
Ca visul meu să se rostogolească din jocurile timpului,
Și privirilr mele să fie împletite
Din culorile nesfârșite ale universului
În care, de-a pururi, sălușluiesc,
De-acolo pot să-mi aduni muzica sferelor,
Să mă plămădesc dintr-o altă lumină,
Să primesc binecuvântarea cerului,
În zborul meu nesfârșit,
De-acolo, inima mea tresare cu fiecare crâmpei de lumină,
Și găsesc adăpost într-un loc binecuvântat,
Învăț neîncetat, sî zbor din ce în ce mai aprig,
Din ce în ce mai arzător, pentru a cunoaște
Mai mult bucuria luminii revărsate,
Să cred , de fiecare dată, că aripile mele
Se vor înflăcăra de zborul nelumit,
Mai aproape de cer.
CEASURILE
Toată casa mea este plină de ceasuri,
Unele mai mici, altele mai mari,
Unele rotunde, altele lunguiețe,
În fine, ceasuri de mână, de perete, de buzunar,
Toate au viață și fiecare au câte un sunet specific,
Unele mai stridente, altele mai armonioase,
Limbile lor mici sau mari merg ca mișcarea melcului,
Nici nu bagi de seamă că, dintr-o dată,
Dimineața le vezi într-un loc, iar seara în altul,
Și, de fiecare dată, când le pun bateriile sau le întorc,
Țăcănitul lor este, parcă, mai sfidător,
Când plec, nu le mai văd, dar inima mea tresare
Și, din fiecare loc al ei, îmi transmite zvâcniturile fiecărui ceas,
Parcă am în mine toate rotițele lor,
Care se-nvârt peste tot, într-un talmeș-balmeș de neconceput,
În cesul inimii mele, sunt cuprinse
Toate zgomotele din jurul meu,
Ceasul meu cine, oare, are să-l întoarcă ?
Treptat, ceasul naturii îmi potrivește ora exactă,
Îmi mută limbile când cu o oră înaine, când cu o oră înapoi.
UMBRE
Umbrele se deschid, se închid,
Se fac lunguețe,
Îmi acoperă fața
Și, dintr-o dată,
Pacea visată se-nclină,
Din izvoarele timpului,
Văd o lumină îndepărtată,
Care se pierde în zare,
Stau, cufundat, privind
Ciudatele făpturi,
Prin aerul dens și sufocant,
Jocul umbrelor reapare,
Risipite-n culorile lor incerte,
Spectacolul lor mă poartă
Spre lumi nebănuite,
Pe neașteptate, ridic mâna
Spre înaltul sonor,
Sperând că, de-acolo,
Se va ivi o liniște prelungă.
TIMPUL
Timpul îmi măsoară trupul, ochii, sufletul,
Timpul îmi măsoară tâmplele
Care bat, bat, însuflețit de o inimă firavă,
Sunetul ei cadențat îmi repetă necontenit:
Pe aici ! Pe aici !
Lucrurile devin pietre, ceruri sau ochi întredeschiși,
Ochi prin care sufletul măsoară
Fiecare dimensiune a jocului său,
Și ochii aceia se pierd și mă duc,
În lumea cea mai luminoasă,
În care întâmplările au fost măsurate
De timpul nelumit.
